A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, o fetiță pe nume Miruna. Miruna era o fetiță foarte veselă, era iubită de toată lumea, dar îi era frică să rămână singură.
Părinții Mirunei erau oamenii cărora le plăcea să călătorească des, așa că obișnuiau să se ducă vara la munte cu cortul, în excursie.
Miruna era încântată de fiecare dată să se joace cu micii arici și gărgărițele din pădure și adora să se tăvălească prin iarba proaspătă, dar nu pleca niciodată de lângă mama și tatăl ei, de teamă să nu se rătăcească. Până nu se obișnuia cu locul, nu pleca din preajma lor.
Serile, părinții Mirunei se așezau împreună cu prietenii lor în jurul focului scânteietor în care jucau flăcări vesele și cântau la chitară și depănau povești.
Într-una din seri, pe când se adunaseră ca de obicei în jurul focului, Miruna adormi cu capul pe picioarele mamei ei și începu să viseze.
Se făcea că era într-o pădure fermecată, cu arbori viguroși, plină de flori și fluturi. Își căuta părinții, nu-i văzu în preajmă și o cuprinse puțin teama. Se uită în jur și văzu într-o poieniță câțiva fluturi voioși, de o dimensiune neobișnuită și foarte frumos colorați. Începu să se joace cu ei dar, după o vreme, se plictisi și se așeză la rădăcina unui stejar falnic ce umbrea marginea luminișului. Începea să i se facă dor de părinții ei și în același timp frică și nu știa încotro să se ducă, să-i caute.
Deodată, în palmele fetiței se așeză un fluture mare și strălucitor, care-i spuse:
„Nu cauți unde trebuie, Miruna!”
„Ooo, un fluture vorbitor!”, spuse fetița uimită. „De unde știi cum mă cheamă și de unde știi că eu caut ceva?”
„Sunt un fluture fermecat, care citește gânduri”, spuse fluturele, bătând voios din aripile strălucitoare.
„Fluture strălucitor, spune-mi unde sunt mami și tati, cred că m-am rătăcit”, spuse Miruna cu un glas tremurător și subțirel. „Erau aici ….”
„Copiii, Miruna, sunt bucățele mici din tata și din mama” spuse fluturele, „chiar dacă sunt departe, dragostea lor atinge copiii în fiecare clipă. Uite, pe aripile mele e un praf fermecat. Atinge-mi una din aripi și apoi atinge-ți ușurel fruntea. Astfel, de câte ori te vei gândi la părinții tăi, un gând al lor va zbura către tine. Și așa, prin mijlocul acesta fermecat, veți fi împreună mereu” spuse fluturele, în timp ce-și luă zborul și dispăru în zare.
Dintr-un colț al poieniței veneau parcă niște zgomote. Fetița se duse într-acolo și pe măsură ce se apropia de locul zgomotos, începu să iasă din vis. Deschise ochii și uitându-se în sus, o văzu pe mama sa, care o mângâia încet pe păr.
„Ai adormit, somnorilă”, spuse ea, surâzând.